În perioada 1211-1225, Ţara Bârsei a fost stăpânită de Ordinul Sfintei Fecioare Maria a germanilor (ordinul teuton). Se presupune că primii colonişti saşi din Râşnov au venit de pe malurile fluviului Rin, dintr-o aşezare numită tot Rosenau, de aici provenind şi denumirea localităţii din Ţara Bârsei.

Documentar, denumirea Râșnovului apare prima dată în anul 1331 sub forma româno-slavă de Rosnou, iar ulterior tot sub formele româno-slave de Roșnow (1343), apoi Roșinow (1377). Într-un document din anul 1388 apare și sub denumirea latinească de Villa Rosarum.
Semnificativ în ceea ce privește originea și vechimea acestei denumiri, este faptul că în limba populară românească de-a lungul veacurilor și chiar și astăzi Râșnovul a fost pomenit sub formele de Rosnou, Roșnăv și Rîjnov, forme apropiate chiar uneori identice cu denumirile din actele secolelor XIV, XV, XVI, ceea ce duce la concluzia că redactorii actelor respective s-au inspirat din formele populare românești.

După toate probabilitățile, denumirea de Râșnov are la bază cuvântul „roz” care înseamnă trandafir, atât în limba latină, cât și în limbile slavă și germană, fapt care a ușurat însușirea lui sub formă fonetizată de către sași (Rosenau) și ulterior de către unguri (Rozsnyo). Că la baza denumirii toponimice Râșnov stă rădăcina „roz” (trandafir) o dovedește în oarecare măsură nu numai denumirea latinească de villa „Rosarum”, dar și faptul că, în epoca medievală, trandafirul a fost ales ca emblemă a orașului Râșnov.

În anul 1377 se acordă saşilor din Braşov privilegiul de construire a Cetăţii Bran de către regele Ungariei, Ludovic I cel Mare, şi este confirmată legătura Braşovului cu cele 13 comune săseşti printre care şi Râșnov.

În urma unei vizite a regelui Ungariei Sigismund de Luxemburg, Râșnovul primeşte dreptul de a organiza târg în fiecare zi de miercuri. Râșnovul îşi sporeşte astfel importanța economică şi devine al doilea târg din Ţara Bârsei, fiind menţionat în documentele medievale ca „targ”, având juzii şi juraţii săi.

Cetatea a fost atacată de turci în 1335, 1421, 1436, 1441, dar a rezistat cu succes atacurilor. După bătălia de la Mohács (1526), Transilvania devine principat autonom sub suzeranitatea turcească (1541). La început, Râșnovul l-a sprijinit pe Ferdinand de Austria și a adoptat o atitudine ostilă față de principele Ioan Zapolya, care reușise cu ajutorul turcilor să ia în stăpânire Transilvania.

Datorită faptului că luptele dintre turci și habsburgi continuau, Țara Bârsei devenind teatru de război, și văzând că au numai de pierdut, în 1531 Râșnovul trece de partea lui Ioan Zapolya. Din cuprinsul unei inscripții săpate pe turnul de gardă sau de pază al cetății, rezultă că cetatea țărănească a Râșnovului a fost vizitată în anul 1562 de principele Ioan al II-lea Zapolya, care cu această ocazie confirmă și el râșnovenilor privilegiile de odinioară acordate acestora de regele Sigismund.

În timpul evenimentelor dintre anii 1599-1601, Râșnovul a găzduit pe Mihai Viteazul, pe soția acestuia Doamna Stanca, precum și diferite căpetenii ale oștirii românești. În documentele Râșnovului păstrate în arhivele de stat ale Brașovului în anul 1601, găsim și câteva înregistrări contabile privind contribuția râșnovenilor la aprovizionarea armatei lui Mihai Viteazul.
În 1612, Râșnovul este asediat de Gabriel Bathory și datorită faptului că a fost interceptat drumul spre Izvorul Tăinuit, de unde râșnovenii din cetate se aprovizionau cu apă, cetatea va capitula cu condiția ca vechile privilegii ale râșnovenilor să fie respectate, iar în cetate să nu fie instalată nici o garnizoană străină.

Prințul Gabriel Bathory a acceptat aceste condiții în ziua de 3 aprilie 1612, dar a doua zi și-a călcat cuvântul dat, alungând pe toți locuitorii din cetate, unde a instalat garnizoana sa. Râșnovenii nemulțumiți că au fost înșelați și îndârjiți de faptul că ostașii din garnizoana cetății instalată de G. Bathory jefuiau bunurile locuitorilor, în vara anului 1612, au încercat cu ajutorul Brașovului, în două rânduri, să recucerească cetatea, dar fără succes.

Ei au intrat în stăpânirea cetății de-abia în luna iunie 1613, când orașul Brașov, încheind pace cu G. Bathory, a plătit acestuia drept răscumpărare, pentru eliberarea cetății Râșnovului și castelului Bran, suma de 3000 de florini.

Anul 1658 a fost unul dintre cei mai grei din istoria Țării Bârsei și a Râșnovului. În acest an, întreaga regiune a fost atât de devastată de tătari și turci, încât a trebuit să treacă mulți ani de zile până când rănile produse să poată fi vindecate. În această perioadă de neliniște, care a durat timp de trei ani (1658-1661), locuitorii Râșnovului au trăit în majoritatea timpului în cetate, deoarece așezarea lor de la poalele cetății, nu numai că era expusă invaziilor, dar fusese în cea mai mare parte arsă de năvălitori.

În anul 1718, un incendiu cumplit a cuprins întreg orașul și a mistuit chiar și o parte din cetate. Au ars multe case din curtea interioară a cetății, inclusiv capela. De asemenea, au ars cerealele și toate alimentele din cetate. În timpul incendiului a ars și o parte masivă de la bastionul principal, care apăra intrarea principală în cetate, ea a fost înlocuită cu o poartă de fier. De abia au fost șterse urmele incendiului și anul următor, în 1719, a izbucnit ciuma în Țara Bârsei. Numai la Râșnov au murit din cauza ciumei 521 de sași și 711 români.

În anul 1802, Țara Bârsei a fost zguduită de mai multe cutremure succesive, care au avariat grav numeroase locuințe, biserici și, cetăți. La Râșnov, turnurile și zidurile cetății au fost deteriorate în mai multe sectoare, iar turnul din colțul nordic al cetății, construit pe un punct înalt al traseului a fost distrus în cea mai mare parte. De asemenea, s-au prăbușit și câteva căsuțe cu etaj din curtea interioară a cetății.

Ultimul rol istoric, de adăpostire și apărare ale locuitorilor din Râșnov și din comunele învecinate, îl are cetatea în perioada anilor revoluționari din 1848-1849, când Țara Bârsei, fiind străbătută de armatele revoluționare conduse de generalul Bem, de armatele austriece sub comanda generalului Ralliani și de cele ruse, sub comanda generalului Engelhard, locuitorii s-au văzut nevoiți să se refugieze cu avutul lor în cetate, înmagazinând aici mari cantități de cereale. În această perioadă curtea exterioară a cetății a fost folosită și ca loc de instruire a gărzilor naționale.

După anul 1849, urmând o perioadă de liniște, cetatea țărănească a fost lăsată în părăginire. De altfel, fortificațiile ei medievale nu mai puteau face față armamentului de foc perfecționat și tacticii militare din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Cetatea țărănească
Prima mențiune documentară despre cetatea țărănească a Râșnovului datează din anul 1335, când, cu ocazia unei noi năvăliri a tătarilor în Țara Bârsei, a fost pustiit întregul ținut, în afară de cetatea de pe dealul Tâmpa de la Brașov și de cetatea Râșnovului, care, fiind puternic fortificate, au rezistat atacurilor.

Cetatea a fost zidită de țăranii râșnoveni, după priceperea unor simpli zidari. Ea nu are stil arhitectonic pretențios, ci unul simplu, apropiat de construcția caselor obișnuite, adaptat cerințelor de fortificare. Ca materiale au fost întrebuințate piatra și cărămida. Înălțimea zidurilor este de aproximativ 5 m, iar lățimea cea mai mare o prezintă zidul sudic, care nefiind dublat ca celelalte ziduri, în unele locuri are un metru și jumătate.

Zidurile ca și turnurile erau acoperite cu țiglă pentru a preveni incendiile provocate de asediatori. Traseul zidurilor este neregulat, din cauza terenului accidentat de la marginea culmei dealului, pe care îl înconjoară, fapt care imprimă zidurilor cetății profilul unei masive centuri zimțate. Cetatea Râșnovului cuprindea două curți.

Curtea exterioară, situată în partea estică a cetății, era denumită „curtea din fața cetății” sau, în termeni populari, „grădina cetății” și servea pentru adăpostirea vitelor, constituind în același timp și un avanpost întărit pentru apărarea cetății, în cazul în care se declanșa atacul din partea estică.

Curtea exterioară are două intrări: una principală, care servea pentru carele care intrau în cetate cu armament și alimente, în special cu cereale, și una secundară, pe sub turnul pătrat, întrebuințată pentru vite. În incinta cetății se putea pătrunde prin două intrări: una principală și alta secundară. Intrarea principală era situată în partea sud-estică.

Mai întâi se pătrundea printr-o poartă situată în curtea exterioară a cetății și, după ocolirea unei mici culmi, se ajungea la bastionul principal al cetății, prevăzut cu o poartă masivă de lemn de stejar, ferecată cu bare de fier, denumită „Poarta de Fier”.

În spatele acestei porți, drumul trecea pe sub bastion, îndreptându-se spre bolta de sub turnul de arme. Odată această boltă străbătută, se ajungea în curtea interioară a cetății, drumul îndepărtându- se, în linie paralelă cu zidul sudic, spre colțul sud-vestic al cetății, unde se găsea intrarea secundară, apărată și ea de un bastion. Această intrare secundară era greu accesibilă din cauza pantei abrupte a dealurilor dinspre oraș. Ea servea mai mult ca legătură între oraș și cetate.

Biserica evanghelică
Biserica a fost construită în secolul al XIII-lea, în stil romanic, având hramul „Sfintei Fecioare Maria”. În secolul următor (1384), a fost refăcută în două etape, căpătând o serie de elemente ale stilului gotic: ferestre cu arc frânt, bolți cu ogive etc. Tot atunci a fost ridicat în partea de vest al edificiului, turnul-clopotniță, iar pe lângă aceste aspecte arhitecturale, hramul a fost schimbat în „Sfântul Mathias”.

În secolul al XV-lea în jurul bisericii s-a ridicat o incintă fortificată unde localnicii se adăposteau în caz de primejdie.

Un cronicar de la 1630, preluat de istoriografia săsească, scria că în anii 1542-1543, datorită activității pastorului Nikolaus Stephani, cea mai mare parte a comunității săsești a trecut la luteranism, lăcașul de cult suferind modificările obișnuite impuse de negarea imaginilor cu sfinți. Au fost scoase altarele laterale și alte obiecte ce purtau imagini cu sfinți și au fost acoperite suprafețele de pictură murală, ce fuseseră realizate în secolele XIV-XV. Părți din pictura veche parietală au început să fie din nou vizibile, din anul 1932, pe zidul de nord al corului. În exterior, o foarte degradată imagine cu Isus și instrumentele Patimilor, iar la interior, până sub arcele bolților, o serie de scene din Ciclul Patimilor și Învierii lui Isus (alături de Punerea în Mormânt a fost însemnat și anul realizării, 1500).

În anul 1802 ansamblul fortificat a fost grav afectat de un cutremur devastator, care a distrus întreaga zonă. Un an mai târziu biserica a fost refăcută și I s-a adăugat un turn-clopotniță nou, înalt de 13m.

Mecanismul de orologiu a fost cumpărat în anul 1869 de la renumita fabrică Johann Mannhardt din Munchen. Ceasornicarul brașovean Josef Both, a asamblat și pus în funcțiune orologiul.

Lasă un răspuns